Powered By Blogger

miercuri, 27 ianuarie 2010

Iubirea în literatură..


IUBIREA


Iubirea este elixirul vital, izvorul sănătăţii, al puterii şi al energiei pentru fiecare om.

Iubirea este un sentiment de dragoste pentru o persoană de sex opus sau un sentiment de afecţiune şi admiraţie pentru ceva sau cineva.
Iubirea e ca un val, te face să nu mai fii stăpân pe tine, nu mai eşti tu. William Shakespeare în ''Romeo si Julieta ''prezintă o poveste de iubire in care Romeo o numeşte pe Julieta ' 'stăpână şi sfântă''. Pentru Romeo, Julieta e icoana şi el este pelerinul care i se închină.
Dragostea are ca hotar foarte limitat, îşi trage puterile din viaţă, din dărnicie, iar oamenii daruiesc greu. Este legătura dintre două suflete asemenea, este sfântă, glasul, privirile celuilalt pun in miscare anumite strune din inimă, care nu vibrează decat sub puterea amintirilor, pe care le însufleţeşte.
Iubirea presupune o reciprocitate de sentimente, o certitudine a plăcerilor pe care nimeni si nimic nu o poate afecta. Ea nu traieşte decât atâta vreme cât se crede veşnică, iar cei ce sunt îndrăgostiţi cu adevărat cred că dragostea lor e vie şi dincolo de mormânt. Nu are căutare veşnica decât ceea ce este veşnic frumos şi adevărat, adică dragostea. Ea este un templu al tuturor, un lăcaş care aşteaptă un abur de dorinţă, este un drum pavat spre eternitate un drum care presupune compromisuri care uneori depăşesc puterea de înţelegere.
Dar o singură minciună distruge acea încredere neţărmuită, care pentru unele suflete este însuşi temeiul dragostei.
Îndrăgostitul simte cum înfloreşte în el ceva ce nu a existat, simte că traieşte pentru persoana iubită.
Omul este şi poate fi privit ca o entitate, un tot unitar. Dar este şi trebuie să fie privit si ca un punct de intersecţie a multiple şi diverse serii de relaţii şi interacţiuni. Sistemul este atât de închis, cât şi deschis, pentru a se corela cu lumea şi a dăinui.
Iubirea este o temă existentă în toate literaturile din toate timpurile. Ei i se acordă o importanţă deosebită, ca experienţa umană fundamentală, care diferă în funcţie de vârstă, sex, stare socială, credinţa, epocă istorică sau apartenenţa culturală. Astfel, tema este larg difuzată şi circulă în întregul sistem al literaturii, apare atât în opera marilor scriitori cât şi în cea a celor minori, în viziunea specifică diferitelor genuri: epic, liric sau dramatic.
Iubirea este abordată în literatură din diverse unghiuri, de-a lungul vremii existând diferite idei sau curente de idei referitoare la iubire. Principalele trei ipostaze ale iubirii, atât în literatura română cât şi în cea universală sunt:
1. Iubirea ca iniţiere
2. Iubirea ca pasiune
3. Iubirea tragică

În mentalitatea arhaică iubirea este considerată o mare forţă şi primul impact cu aceasta s-ar datora unei fiinţe supranaturale şi reprezintă un proces de iniţiere configurat printr-un singur mit: mitul erotic al zburătorului. Mit fundamental al poporului român, mitul erotic e, după cum afirmă G. Calinescu ,"personificarea invaziei instinctului puberal." În concepţia criticilor, folcloriştilor, etnologilor, zburătorul este un spirit rău, privit ca un zmeu sau demon, o nălucă, el intră noaptea pe coş sau horn, având înfăţişarea de balaur, şarpe, pară de flacără. Zburătorul apare în visul fetelor ca un tânăr frumos, chinuindu-le somnul. Printre cei care s-au ocupat cu studierea acestui mit se numără: Dimitrie Cantemir, George Călinescu, Simion Florea Marian, Tudor Pamfile. Cât despre prelucrarea mitului în literatură, Călinescu afirmă: "Poezia romană, prin Eminescu îndeosebi, a arătat înclinări de a socoti iubirea ca o forţă implacabilă, fără vreo participare a conştiinţei." Ca mărturie stă poemul Călin(file din poveste), inspirat din basmul popular Călin Nebunul. Dar M. Eminescu nu a fost singurul care a preluat mitul zburătorului. Printre cei inspiraţi de acest mit fundamental al poporului se numără şi I.H. Rădulescu, cu poezia Zburătoru, considerată cea mai izbutită creaţie poetică a acestuia.
Iubirea ca pasiune este una din cele mai impozante ipostaze ale iubirii în literatură. Ea se caracterizează prin atracţie reciprocă puternică, existenţa unor obstacole în întâlnirea sentimentului de iubire, prin încălcarea unor reguli ale comunităţii în care trăiesc cei doi. În cazul ei îndrăgostiţii trăiesc o stare de exaltare permanentă, care duce la un dezechilibru sufletesc. Deseori ei sunt desparţiţi de împrejurări şi aceasta depărtare se impune pentru a verifica sentimentele şi în acelaşi timp pentru a-i păstra intensitatea. Iubirea-pasiune este însoţită întotdeauna de suferinţă, de o anume doză de nebunie şi de o tentaţie a morţii.
În mitologia greacă pe lângă zeul iubirii, Eros, există şi zeul morţii, Tanastos iar psihologia modernă consideră că şi moartea sunt două instincte dominante ale psihicului uman. Destinul marilor îndrăgostiţi în operele literare stă sub semnul iubirii şi al morţii. Astfel, iubirea-tragedie devine o iubire-simbol fiind imortalizată după moartea protagoniştilor ca în operele literare Romeo şi Julieta de W. Shakespeare şi Tristan şi Isolda,veche legendă medievală.
Scriitori romani au privit si tratat tema iubirii din diferite unghiuri, creind astfel o opera vasta. Printre cei care s-au ocupat cu studierea, descrierea şi analizarea sentimentului de iubire se numără: Mihai Eminescu, George Călinescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Vasile Alecsandri, Gala Galaction, Garabet Ibrăileanu, Ion Slavici, Ion Heliade Rădulescu, Mihail Sadoveanu, Mircea Eliade, Nichita Stănescu, Mircea Cărtărescu, Camil Petrescu, Radu Petrescu şi mulţi mulţi alţii.
Mihai Eminescu este poetul nostru naţional şi, după cum afirmă G. Calinescu " opera literară a lui M. Eminescu creşte cu toate rădăciniile în cea mai plină tradiţie şi este o exponentă deplină, cu toate aspectele romantice, a spiritului autohton." În poezia sa de dragoste Eminescu a fost influenţat de trăirile sale sufleteşti, de experienţele sale. Astfel se remarcă mai multe etape în evoluţia poeziei de iubire eminesciană, existenţa unei curbe de la elan pasionat la înfrangere.
O vreme, aceea a iluziilor şi idealurilor tinereşti, Eminescu a dorit şi a crezut cu putere în împlinirea iubirii desăvârşite. Poetic, acest lucru s-a exprimat în tonalitaţi majore, în culori vii şi lumini fără pată, într-o mare abundenţa vegetală şi neîncetate sclipiri de ape. În opera publicată, răstimpul de exuberanţa ţine până în jurul anului 1876 şi însumă Sara pe deal, Floarea albastră, Făt-frumos din tei, Crăiasa din poveşti, Lacul, Dorinţa, etc.
Cuvintele de dragoste adresate femeilor, vorbe meşteşugite din arsenalul seducătorului, au drept ţel atingerea unui scop pedestru, teluric.
Eminescu face, şi în acest domeniu, o cotitură. Erotica sa este de o sinceritate totală, cu trăiri şi arderi intense pe rugul dragostei este durabilă şi constantă, ''este o dominanţă a existenţei, un mod de a privi şi de a explica viaţa. Erosul înseamnă iubire, pasiune, spre deosebire de termenul ''agape'', care defineşte o iubire împlinită.
Eminescu a cântat în acorduri sublime legăturile de iubire dintre oameni, farmecul comuniunilor sufleteşti bazate pe stimă şi înţelegere reciprocă, pe devotament şi idealuri curate. În poeziile sale, Eminescu a înălţat un adevărat imn sentimentelor de dragoste, lăsând mărturiile setei sale de viaţă, ale dorinţei sale de a trăi în fericire.
În opera lui Eminescu un fir îndoliat se întreţese cu bucuriile ei. Voluptatea se asociază cu durerea, încât dulcea jale sau farmecul dureros fac parte din expresiile eminesciene cele mai tipice. Ceea ce s-a numit pesimismul eminescian este mai cu seamă deşteptarea bruscă, în neîmpacata lumină conceptuală, a omului care a dus până la capăt experienţa iubirii.
Dar nu numai operele culte surprind anumite ipostaze ale iubirii ci şi cele anonime cum este capodopera ''Mioriţa'' care ilustrează caracteristica activă a dragostei materne.
Iubirea părinteasca este relevată de Marin Preda in ''Moromeţii'' în cazul lui Ilie Moromete care în familie e un tată autoritar de care ascultă toţi fără să
se opună. Când se trezeşte brusc în faţa unei alte realităţi personajul traieşte o adevarată dramă a paternităţii.
Iubirea de patrie e surprinsă într-o operă cosbuciană, ''Patria română' când patria e încadrată într-un spaţiu şi timp egal cu veşnicia. Cele 3 mari unitaţi ale timpului susţin ideea lanţului de generaţii care asigură continuitatea poporului român. Măreţia trecutului e proiectată la dimensiuni de legendă, patria e definită prin momentele de glorie din istoria naţională.
Cu ecouri de meditaţie gravă şi ''Deşteaptă-te române'' (Andrei Mureşeanu) dezvăluie în armonii de cântec răscolitor în care vibrează toată mândria şi îndurerata istorie a românilor iubirea de patrie.
În romanul Otilia de G.Călinescu există un conflict, erotic, sub aspectul unei competiţii între tânărul Felix şi mai vârstnicul Pascalopol, amândoi îndrăgostiţi de Otilia. Povestea de iubire este înscrisă pe un fundal social, ilustrat de celelalte personaje ale romanului. Mircea Eliade, influenţat de experienţele proprii scrie romanul Maitreyi, roman al dragostei dintre autor şi tânăra, orientala eroină, ce dă şi numele cărţii. Vasile Alecsandri scrie Doinele sale, inspirate din folclorul românesc, având ca temă iubirea. Ionel Teodoreanu urmăreşte în romanul său La Medeleni evoluţia iubirii înfiripată încă din copilărie dintre Dănuţ şi Monica, iubire care are ca urmare căsătoria dintre cei doi. Acţiunea romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu se petrece în jurul incertitudinii credinţei reciproce în dragoste. Deasemenea, Tudor Arghezi scrie idile precum Creion, Morgenstimmung, Psalmul de taină, Nichita Stănescu adoptă tema dragostei în romanele Adolescenţi pe mare, Leoaică tânără, iubirea, aidoma lui Gala Galaction în romanul De la noi la Cladova.
Se
remarcă astfel că marii scriitori ai literaturii au abordat tema iubirii din diferite unghiuri cu rezultate de o imensă importanţă pentru literatura autohtonă. Faptul că iubirea i-a atras dintotdeauna pe autorii unor opere de mare sau mică amploare este natural, căci iubirea este poate cea mai vastă sursă de inspiraţie prin faptul că este o experienţă unică pentru fiecare în parte şi poate fi privită sub nenumărate aspecte. Şi în folclor iubirea este o temă fundamentală şi poporul a creat o categorie estetică caracteristică ei: Doina. Doina, fie de jale, fie de dor, exprimă profunzimea sentimentului de dragoste, puritatea şi suferinţa pe care acesta o poate provoca.
Dragostea în sufletul unei femei e ca o scânteie ascunsă în cenuşa, nu totdeauna descoperită, un vis de dominaţie, dar şi de supunere, e o dorinţă de amabilă convorbire şi un adapost într-un pustiu.
În dragoste cei doi sărmani îndragostiţi stau o clipă tăcuşi şi-şi mistuie chinurile bune ori rele, gândurile lor răman aceleaşi şi se înţeleg atât de bine si-n bucuriile launtrice ca si-n durerile cele mai ascunse.
Iubirea este o temă inepuizabilă şi oricât s-ar scrie despre iubire, mai rămân încă multe de scris. De aceea noii scriitori, viitoarele nume sonore continuă să scrie despre dragoste, sub alte forme, sub alte titluri, descriind noi trăiri. Iubirea este şi va rămâne tema fundamentală a literaturii tuturor prezentului, trecutului şi viitorului.

Iubirea..


Iubirea adevarata


A iubi este insasi legea vietii, este una dintre cele mai sublime actiuni pe care o poate realiza o fiinta umana. Iubirea poate sa insoteasca toate celelalte acte fundamentale ale noastre. Daca invatam plini de iubire (cu pasiune) vom memora si vom intelege mult mai usor. Daca ascultam cu iubire, vom auzi mai multe si mult mai bine. Daca vorbim cu dragoste, cuvintele noastre vor capata o forta neinchipuit de mare. Daca vom adormi cu dragostea in suflet, somnul nostru va fi odihnitor si profund ca al unui copil.

Daca vom gandi atunci cand suntem plini de iubire, gandurile noastre vor capata profunzime si stralucire. Gandurile care se cladesc prin iubire vor fi mai luminoase decat razele soarelui si mai patrunzatoare decat sagetile lui Arjuna. Toate acestea si multe altele apara atunci cand iubirea este prezenta in fiinta noastra. A iubi inseamna a trai viata celuilalt. Sa uiti de tine si sa te daruiesti cu totul celuilalt fara a astepta vreodata ceva in schimb, aceasta este adevarata iubire care te inalta si te purifica de tot ce e murdar in lumea aceasta.

Dumnezeu este iubire. Cand facem loc iubirii in sufletul nostru, practci ii facem loc lui Dumnezeu insusi. Pentru ca iubirea sa poate intra in noi, egoul trebuie sa plece. Daca intra egoul, iubirea pleaca. Daca pleaca egoul, intra iubirea. Un om egoist nu va putea sa iubeasca. Egoul si iubirea se exclud reciproc, tot asa cum finitul nu poate sa se compare cu infinitul, tot asa cum intunericul nu poate fi acolo unde este lumina. Cei mai multi se plang ca nu sunt iubiti.


Iubirea invinge totul...


Zicala ne duce cu gandul la celebrul poet Vergilius, care spunea ca "Dragostea invinge totul si noi ne lasam invinsi de ea" si se refera la puterea si entuziasmul care ne cuprind cand iubim.

La iubire, ca si la fotbal, se pricepe toata lumea. Toti avem o parere despre ea, o privim sub diferite feluri. Educatia, experientele trecute, mediul, felul de a gandi, toate acestea fac ca fiecare sa aiba o perceptie unica asupra iubirii.

Pentru a intelge iubirea, trebuie in primul rand sa fim plini de iubire. Iubirea nu poate exista ca un monolog, ea fiind un dialog armonios.

Pentru romanticii visatori, iubirea este o forta misterioasa care pune stapanire deodata, pe neasteptate, un sentiment de extaz trait doar o data in viata. Iubirea este o problema care implica doar inima, este ceva care nu poate fi inteles, ci numai trait.

Dragostea este singura cale spre a accede in cunoastere, in aspiratia spre absolut. Atingerea absolutului este fericirea suprema, iubirea capata dimensiuni sacre, energia si forta acestui sentiment pot face "minuni".

Dragostea este singura solutie de supravietuire spirituala care sa invinga timpul si sa eternizeze simtirea umana. Accesul la iubire are valoare suprema, conferind sens profund existentei umane; numai iubirea poate eterniza sufletul omului, pe cand absenta ei l-ar vesteji.

Cu alte cuvinte, iubirea este un sentiment materializat, stare sufleteasca ce capata puteri demiurgice asupra sensibilitatii omului, inaltandu-l in centrul lumii care, la randul ei, se reordoneaza sub forta miraculoasa a celui mai uman sentiment.

A te indragosti poate fi o experienta de o frumusete unica, fara indoiala, sentimentul de iubire fiind incarcat de puritate, de candoare si gingasie, si, altfel spus, "dureros de dulce", dezvaluind trairi nebanuite.

Fiecare cauta acea iubire care depaseste dragostea si ura, fiecare dintre noi este in cautarea iubirii. Daca nu, vom fi lipsiti de cele mai mari bucurii ale vietii, vom fi lipsiti de tot ceea ce este cu adevarat valoros. Pasiunea si forta pe care ni le da iubirea in goana de zi cu zi, ne calauzeste pe cararile adesea intortocheate ale sufletului. Astfel, lumea devine mai stralucitoare, mai plina de culoare, mai calda, mai plina de sens.

Povestile si legendele care ne "hranesc" ne arata ca, pana la urma, dragostea invinge totul... ca un nor care vrea sa-si reverse ploaia, ca o floare care vrea sa-si imprastie parfumul...


Iubirea incepe de la propria persoana..


Iubirea ne face viata mai placuta. Ne face placere sa fim iubiti si sa iubim, dar adesea uitam o persoana importanta atunci cand iubim. Propria persoana. Parca e mai simplu uneori sa-i iubim pe altii, sa le acceptam si calitatile si defectele deopotriva. Ce faci insa cu aceasta iubire sau cu iubirea altora, oricat de mare, daca nu crezi ca meriti sa fii iubita, din cauza ca tu nu te apreciezi?

M-am gandit ca ar foarte potrivit sa iti vorbesc despre un sentiment nobil care-l caracterizeaza numai pe om: despre iubire si rolul ei pentru propria persoana. Iubirea este temelia vietii; nu are vreo forma palpabila... si nici limita. Reprezinta o energie foarte puternica, capabila de a transforma totul.

Ea face viata mai placuta, usurand munca si imbunatatind comunicarea. Iubirea are putere. Fara iubire, omul traieste singur, in "intuneric", cauta fericirea, dar nu o gaseste nicaieri, fiindca nu poate distinge nimic in bezna. Si este imposibil sa-ti impartasesti iubirea cu altii, daca n-o gasesti in interiorul tau.

Tu esti prima persoana pe care trebuie sa o iubesti. Tu esti persoana cea mai importanta, prietenul tau cel mai credincios, cel care ramane intotdeauna alaturi de tine. Ai grija de tine asa cum ai face-o daca ar fi vorba de prietena sau prietenul tau cel mai bun.

Iubeste-te, accepta-te si iarta-te. Iti recomand sa studiezi aceste indemnuri si sa le folosesti ori de cate ori devii prea critica, prea severa cu tine insati sau cand nu esti multumita de rezultatele obtinute.

Ce inseamna a te iubi?

A te iubi inseamna:


-a-ti acorda dreptul de a-ti simti si de a-ti exprima adevaratele nevoi;
-a fi raspunzatoare - dar nu in sensul de a fi vinovata - pentru tot ceea ce esti, pentru tot ceea ce traiesti, pentru tot ceea ce simti, pentru tot ceea ce crezi;
-a refuza sa-ti asumi responsabilitatea pentru tot ceea ce traiesc altii;
-a fi sincera - a gandi, a spune si a face ceea ce simti cu adevarat inlauntrul tau.

duminică, 24 ianuarie 2010

Scrisorile lui Eminescu către Veronica Micle


  1. *Bucureşti 3 Mai 1880

' 'Stimabilă Doamnă şi respectata mea amică,

Dacă v-am putut trimite atât de repede scrisorile în cestiune, cauza e că ele au fost totdeuna la mine; pentru actele cerute veţi binevoi a îngădui una sau două zile ca să le caut în vravul meu de cărţi, nearanjate încă din lipsă de timp şi legate în teancuri tocmai în acele nefericite zile de Paşti, singurele libere pe care le-am avut de atâta timp şi pe care le-am întrebuinţat la legarea în teancuri a cărţilor. În orice caz, stimabila mea Doamnă, sper a nu-mi atrage din nou supărarea DV. şi Vă rog de mii de ori să mă iertaţi, dacă nevoind a Vă lăsa fără răspuns imediat, nu alătur deja pe lângă actele în cestiune.

Vă miraţi de graba - mie desigur penibilă şi neplăcută - cu care V-am trimis scrisorile cerute. Uitaţi însă, se vede, scrisoarea DV. din urmă pe care V-am trimis-o asemenea şi prin care mi-aţi luat orice perspectivă de-a da lucrului o altă formă, decât cea dorită de DV. chiar.

O repet, Doamnă, nu insist câtuşi de puţin de-a urni de pe umerele mele sarcina de vină ce mi se cuvine şi ca omul, care ia orice amănunt asupra sa, după ce a luat totul împreună, nici nu mai gândesc să-mi uşurez sarcina, să atribuiesc altora sau împrejurărilor sau în fine numai greutăţilor momentane purtarea mea oricum ar fi fost.

Cât voi putea voi încerca să îndreptez ceea ce-am greşit; a silui împrejurările, iată singurul lucru pe care nu-l pot face prevăzând de mai-nainte zădărnicia unor asemenea încercări.

Sfârşesc scrisoarea mea prin părerea de rău că aţi găsit de cuviinţă a-mi imputa fapte, pe care nu le cunosc, relatate DV. de persoane, pe cari asemenea nu le cunosc. În orice caz, în retragerea absolută în care trăiesc, a fost ceva nou pentru mine de-a afla despre ocupaţiuni, cărora se pretinde că mă dedau sau despre petreceri, la cari se pretinde c-aş fi luând parte. Sunt atât de retras, Doamnă, şi am atât de puţin interes pentru ceea ce se vorbeşte sau nu despre mine, c-un cuvânt toată viaţa mea e atât de simplă, cu toate greutăţile ei, încât nici curiozitatea n-o am de-a şti cine şi-a luat libertatea de-a zice că pretinde a mă cunoaşte, nici curiozitatea de-a şti ce se vorbeşte.

O singură dorinţă am avut, dar dacă şi oameni şi împrejurări o fac să devină irealizabilă, nu voi fi eu acela care să impun unora, să siluesc pe celelalte. Toate merg, se vede, pe-un drum prescris de mai-nainte, asupra căruia puterea individului nu are nici o influenţă.

Repetând rugăciunea să binevoiţi a îngădui vro două zile până să vă pot trimite actele rămân cu tot respectul

al DVoastre supus servitor,

M. Eminescu''

*Bucureşti 12 Octomvrie 1880

'' Doamna mea,

Îmi permiteţi a nu mai şti ce să Vă răspund. După ce singură aţi rupt relaţiile cu mine, după ce le-aţi dat o publicitate, pe care eu nu le-o dădusem nicicând, după ce în sfârşit prin nenorocita comunicare a unor mărturisiri, ce avusesem imprudenţa de-a Vi le face aţi făcut ca în adevăr întregul cerc de cunoştinţe de care mă bucuram să fie revoltat în contra mea, veniţi acum a adăuga tuturor grijilor mele zilnice o nouă grijă, atribuindu-mi o responsabilitate, pe care oricât de drept aş fi, n-o pot recunoaşte în măsura în care mi-o atribuiţi.

Niciodată Doamnă, desfacerea noastră, de-ar fi trebuit să aibă loc, nu s-ar fi căzut a se face cu atâta amărăciune, cu care aţi făcut-o DVoastră. După ce dar veninul acestei amărăciuni m-a desiluzionat cu desăvârşire asupra suportabilităţii unor relaţiuni între noi, după ce am judecat că continuarea lor ar fi o nenorocire pentru Dta şi pentru mine, după ce astfel, zdrobit de această convingere care mi se impune prin deosebirea caracterelor noastre, m-am mulţumit cu visul unei fericiri trecute, ştiind bine că alta viitoare nu mai e cu putinţă, DVoastră pare că găsiţi o deosebită plăcere de-a mă tortura cu destăinuirea unor hotărâri, copilăreşti şi condamnabile, la care nu m-aş fi aşteptat din partea unei femei atât de inteligente, atât de graţioase precum sunteţi DVoastră.

Doamnă, crede-mă odată că ceea ce Dta presupui că e amor din partea Dtale nu e decât îndărătnicie. Dacă această îndărătnicie s-ar putea înlătura prin declararea că eşti frumoasă, inteligentă, demnă de-a fi iubită de alţi oameni superiori nimicniciei mele, ţi-aş face-o bucuros. Fii bună şi nu te crede dispreţuită de mine. Dar sentimentul meu nu mai poate fi de acum înainte decât stimă şi amiciţie, nicicând acela care a fost atât de adânc turburat, fie de împrejurări, fie de noi înşine.

al DVoastre supus

M. Eminescu''

* ' 'Momoţi dragă,

Din faptul că nu ai căpătat ieri depeşă, vei fi conchis fără îndoială că ieri nu a fost la ordinea zilei petiţia ta. De la 1 pân' la 4 am stat ieri la Cameră în deşert. Nicu Gane mi-a spus c-o să vie Sâmbăta viitoare, ceea ce doresc şi eu pentru ca să se mântuie odată.

Pe pezevenchiul cel de grec nu-l mai primi, te rog; sau - dacă-l primeşti - te oblig să fie şi Câmpeanca de faţă, pentru că nu voi să rămâi tu, om sincer şi adevărat, incapabil de viclenie şi minciună, sub impresia acestui şarpe veninos, acestei archicanalii ingrate, mincinoase şi spioane. - Eine schwache Stunde - zici tu că e partea slabă a femeilor. De aceea mă tem şi eu mai mult decât de orice şi de aceea găsesc preferabil să nu-l găsesc de loc şi să-i ceri prin madame Câmpeanu scrisorile, dacă va veni. Ce mai are a-ţi spune azi, când a aruncat asupra fericirii noastre cea mai neagră injurie? Eu nu ştiu cum tu nu ai sentimentul pe care-l am eu şi nu recunoşti că apropierea acestui mizerabil de tine e o injurie mortală pentru noi amândoi? Din purtarea ta în această cestiune delicată voi face un merit, dacă va fi bună, un merit pentru care îţi voi fi recunoscător toată viaţa mea.

Nicuţă, fii cuminte. Pe mine m-apucă iar furia înnăscută caracterului meu, gelozia, cea mai rea şi mai amară din toate patimele. Te rog să n-o hrăneşti, dacă nu vrei să-mi iei liniştea trebuincioasă pentru a iubi atât de senin, precum te-am iubit în momentele cele mai bune ale vieţii.

Te sărut din creştet pân'în tălpi şi rămân

al tău

Emin''

* 7 fevruarie 1882


' ' Momoţi,

Scrisoarea de la 5 am primit-o în 7. Te rog să-mi spui dacă primeşti regulat scrisorile mele, căci şi mie îmi vine ideea să le numerotez ca vestita femee din romanul francez. În scrisoarea de ieri, preocupat de gelozie, am uitat să-ţi zic că tu eşti Momoţi a mea - numai a mea, că eşti gingaşă ca un crin şi albă ca şi el, dar nu aşa de cuminte.

Titus îmi propune să-mi editez versurile şi am şi luat de la el volumul 1870-71 din "Convorbiri" unde stau "Venere şi Madonă" şi "Epigonii". Vai Muţi, ce greşeli de ritm şi rimă, câte nonsensuri, ce cuvinte stranii! E oare cu putinţă a le mai corija, a face ceva din ele? Mai nu cred, dar în sfârşit să cercăm.

De-ai fi aici te-aş pupa! Dar aşa să pup în vânt? Căci tu eşti începutul şi sfârşitul vieţii mele, cu tine se-ncepe şi se-nchee gândul meu, al

lui

Emin''

*'' Draga mea Veronicuţă,

Sunt cinci ceasuri de dimineaţă şi eu, luându-mă cu lucrul, n-am putut închide ochii încă. Acum, după ce-am sfârşit câte aveam de făcut, îmi închei ziua gândind la tine, pasărea mea cea sprintenă, cea voioasă şi tristă totodată şi aş vrea să pun mâna pe tine, să te sărut pe aripă... pe locul unde va fi fost odată două aripi, pe umărul tău cel alb şi rotund şi frumos. Dar trebuie să-mi pun pofta-n cui, căci în acest moment tu dormi dusă, în pătuţul tău aşternut desigur c-o fină pânză de in, iar eu mă uit în lumânare şi gândesc la tine. Dormi şi nu te trezi, draga mea Nicuţă, că eu te păzesc tocmai de aici.

Iar mâni când te vei trezi, ai s-aştepţi scrisoare şi poimâni are să-ţi vie şi atunci ai să ştii şi tu ce făceai pe când eu scriam aceste şiruri şi eu cum te-nchipuiesc pe tine, dormind nesărutată, în pat. Oh, nesărutato, tare te-aş mai săruta!

Ieri seara, mititicule, am fost pentru întâia dată de când te-ai dus tu, la un concert. Pablo de Sarasate, violonistul spaniol, e aci şi cântă admirabil, aşa precum n-am mai auzit violonist şi tu ştii bine că pe Sivori l-am auzit. Sivori era un mare technic, acesta nu are numai technică, ci şi inimă. Nişte ochi mari, negri, sălbateci are creştinul acesta, şi, deşi e urât ca dracul, trebuie să fi plăcând la cucoane. Dar toate acestea tu le vei fi citind abia poimâne, căci acum dormi, nu-i aşa? Dormi Veronică? Desigur dormi.

Nicu Gane a plecat la Iaşi; deci dacă-l vezi mai zi-i şi tu, că eu, nu e zi lăsată de Dumnezeu în care să nu-l trag de mânecă şi să nu-i aduc aminte. Dar el mai cu "ba azi, ba mâne" n-a făcut vro treabă acătări pân-acum, bată-l-ar norocu încă cu vro şapte duzine de copii dar şi cu milioanele respective cu care să-i crească.

Şi încă să mai ştii una. Mi-am scos ceasornicul meu de aur de unde şedea cu chirie la părintele Strul Avrum şi mă fudulesc cu el. Ştii că în el e pururea posibilitatea imediată de-a te aduce la Bucureşti cu nepusă-n masă, căci el reprezintă oricând capitalul necesar pentru transportul celui mai scump odor ce-l am eu în Iaşi, încât eu îmi imaginez următoare consecuţiune în prezenţa celor două odoare ale mele: când tu vei fi aici, el poate lipsi, când tu vei lipsi el va-ncerca să vie la loc. Îţi poţi tu închipui a cui prezenţă o prefer. Ce faci c-un ceasornic? Te uiţi la el. Pe când cu tine? Câte nu facem noi de par ceasurile minute şi zilele sferturi de ceas?''

*'' Măi Momoţelule,

Pe cât de mititică eşti tu, pe atât de perfidă. Îmi imputezi ba că n-am treabă, ba că nu-ţi trimit "Timpul" regulat, fiindcă uit să ţi-l trimit, ba - grozăvia grozăviilor - îmi dai sfatul să mă amusez.

Oare n-ai pătruns tu încă natura mea de călugăr pentru a şti că nu există amuzament pentru mine fără tine şi că tot ce vorbeşti tu e moftologhie? Critica asupra cărţii lui Slavici e scrisă de mult - însă n-am publicat-o încă pentru că voi s-o remaniez. Poezia nu ţi-am trimis-o pentru că asemenea voi s-o remaniez. Am mai scris o critică asupra "Columnei lui Traian" care iar voi s-o remaniez. Tu ştii că la mine remanierile sunt lucrul de căpetenie, căci se cere să fiu într-o dispoziţie identică cu aceea în care am scris.

"Timpul", suflete, în zilele când nu am treabă acolo, nu aştept pân-o ieşi de sub tipar şi ţi-l trimit a doua zi. Astfel eşti dispensată de a citi articolele de fond ale Dlui Christescu a doua zi după ce-au apărut. Le citeşti a treia zi, numai pe ale mele a doua zi - abstracţie făcând de admirabilele producţiuni ale penei onorabilului Păucescu, cari cată să te fi interesând foarte mult.

Momoţelule, crede că gândesc zilnic la tine şi mi-e dor şi că - în momentul în care, fără jenă, ţi-oi putea face aripi, ca să stăm fără jenă în acest oraş, ţi le fac ca să-mi vii pe sus ca o rândunică de odată cu primăvara. Căci s-a făcut primăvară, a sosit - fără flori şi fără verdeaţă încă - şi primăvara e vremea iubirii, de predilecţie. Pe muză nu fii geloasă, căci ea în adevăr nu mai produce nimic, Cred chiar că talentul de versificare a fost numai un incident al tinereţei şi că proză e ceea ce voi scrie de acum înainte. Poate da, poate nu; încă nu ştiu.

Când vei veni, vei afla de la madame Slavici dacă am ieşit vreodată seara sau m-am dus pe undeva. La comediile lui Vondracec n-am fost decât una singură dată et c'est tout, asemenea la Sarasate la amândouă concertele, ceea ce ţi-am şi scris. Autrement nulle part.''

* ''Draga şi mititica mea Moţi,

Se vede că voi fi având vro înrudire simpatică cu Hristos de vreme ce în săptămâna Patemilor lui m-a dat din friguri în junghi. Trebuie să ştii că de trei zile avem iarnă completă în ce s-atinge de frig, că piciorul meu drept e ca vai de el şi că pe deasupra am un junghi în partea dreaptă, drept care pun muştar şi piele de iepure la piept. Iată halul în care mă aflu, Moţi, încât nici nu ţi-am putut răspunde ieri la dulcea şi încântătoarea ta scrisoare pe care a căzut o lacrimă din parte-ţi. Draga mea fată! Mi-e milă, mi-e tare milă de tine. Costinescu a mai fost pe la mine şi-ţi trimite complimente.

Îmi zici să vin. Moţi, îmi vine să ţip la ideea de a te vedea şi cu toate acestea - Momoţelul meu drag şi iubit şi dulce şi desmierdăcios - de ce aş zice că vin, dacă nu pot? Nu pot, Moţi, mă rog ţie, nu pot mânca-ţi-aş guriţa ta cea dulce, nu pot, dragă femee. N-am decât trei zile libere: Duminecă, Luni şi Marţi. Una dusul, una întorsul - ce facem cu una singură? Dac-ar fi să-ţi spun motive, ţi-aş spune multe, dar nu voi. Eu ştiu că tu mă crezi, ştiu că mă crezi că de-aş putea, aş fi de mult lângă tine. Ştii tu ce dragă-mi eşti? Din ce în ce mai dragă, pentru că în tine s-a încheiat viaţa mea şi cu toate astea - aşa ne-a fost scris amânduror - prin despărţiri să trecem ca să se lămurească prin amărăciune sufletele noastre. Scumpă Moţico, nu număra zilele, căci în luna viitoare, în Aprilie, vom fi la un loc pe mult, mult timp şi apoi... aşa pentru totdeuna. Acesta e cel din urmă termen al amărăciunii noastre, şi acesta va trece că vreme este. ş-apoi nu ne va mai despărţi nici Dumnezeu, nici dracul.

Te sărut pe gât şi după cap şi pe obrajii amândoi şi "le brin d'amour" pe gură şi mânuţele şi la coate şi pe umăr şi rămân

al tău

Emin'

* Vinerea Patemelor 26 martie 1882

''Fetiţule dragă,

Nu te supăra dacă nu-ţi scriu numaidecât după ce-ţi primesc scrisorile, dar în adevăr înot în stele. Acuma m-au apucat frigurile versului şi vei vedea în curând ceea ce scriu. Îndată ce mă voi muta de aici îţi trimit bani de drum; pân-atunci "Legenda" la care lucrez va fi gata şi fiindcă luceafărul răsare în această legendă, tu nu vei fi geloasă de el, fetiţul meu cel gingaş şi mititel, şi nu te-i supăra că nu-ţi scriu imediat, nici că nu-ţi scriu mult. Cred că e un gen cu totul nou acela pe care-l cultiv acum. E de-o linişte perfectă, Veronică, e senin ca amorul meu împăcat, senin ca zilele de aur ce mi le-ai dăruit. Căci tu eşti regina stelelor din cerul meu şi regina gândurilor mele - graziosa - graziosissima donna - pe care o sărut de mii de ori în somn şi trează şi mă plec ei ca robul din "O mie şi una de nopţi"

Emin''

*10 aprilie 1882

''Draga şi dulcea mea fetiţă,

Eu ţi-am răspuns la scrisoarea ta din urmă, e pozitiv. Încât se vede că se va fi pierdut, ceea ce mi s-ar fi întâmplat pentru întâia oară de când corespundem. Îţi scriam de căldurile ce domnesc aci, rugam să mă ierţi că nu ţi-am scris imediat şi-n sfârşit ştiu un lucru: ţi-am scris trei pagini de blagomanii şi te sărutam la sfârşit, cum te sărut serile şi dimineţile măcar cu gândul. Mă mir în adevăr foarte mult cum de n-ai primit-o.

Apropos de Titu. Da! Vorba ceea ; râde vârşa de baltă şi baba de fată. Cine s-a găsit să-ţi facă morală în privinţa relaţiei cu mine? Maiorescu. O fi el critic, o fi el om de litere, dar iubirea mea pentru tine şi desinteresarea ta copilăroasă şi adevărată cu care ai fost şi rămâi a mea, aceasta nu ar fi găsit-o la nici una din doamnele pe care le-a perindat. Deosebirea între el şi mine e că el a avut pururea ce oferi femeilor, şi eu n-am avut nimic, decât ingratitudine chiar. Tu nu eşti de comparat cu acele şi de aceea rău face a te mustra pentru lucruri care sunt spre lauda, nu spre mustrarea ta. Imorală o femeie care iubeşte din capriţiu, imorală cea care iubeşte pentru bani şi pentru interese, dar dacă există moralitate în amor e numai amorul de bunăvoie, fără interes, cu uitare de sine şi cu uitare de tot. De aceea, draga mea Nicuţă, îţi zic: opinia celor ce sunt mai răi decât noi nu ne atinge întru nimic.

Un lucru care te va interesa. Baican scrie o poveste ce i-am spus-o eu şi pe care tu vei recunoaşte-o numaidecât. E o poveste care s-a spus de multe ori la tine acasă şi e publicată în foiletonul "Timpului".

Eu, versuri nu mai scriu de loc. Dar în adevăr e şi peste putinţă de-a scrie. Zilnic câte un articol de fond, şi pe nişte călduri, drăguţa mea, pe nişte călduri cari produc durere de cap şi te scot din fire. Dar tu îmi spui că scrii şi ştii, Moţi, că odată avem să le corijăm împreună şi le vom edita şi mă tem c-ai să capeţi şi Bene-merenti, Moţ mititel ce eşti tu şi drăgălaş, să treci la nemurire alături cu Sion şi Urechia. Quel plaisir!

Draga mea fată, iartă-mă că n-ai primit scrisoarea mea. Ce să-ţi zic alte dacă te superi? Fiindcă nu poţi bate poşta care mi-a irosit-o, bate-mă pe mine că tare mi-ar plăcea să umblu bătut de tine, odor în codru de tâlhari ce eşti!

Când te culci, gândeşte la mine şi când te scoli asemenea. Şi lasă-mă să te pup, mânca-ţi-aş ochii tăi cei lucii de pisică, şi să te dorlotez ca pe-un pui ce eşti tu, puiţul dulce şi pe vecii vecilor a lui

Emin''

* Iunie 1882

''Îngerul meu blond,

Te-aş acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului, dacă ai fi de faţă; aş face-o în gând, dacă n-aş fi atât de gelos precum sunt. Tu îmi faci imputarea că nu-ţi vorbesc de loc de amor - dar tu nu ştii că amorul meu e un păhar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Şi acea amărăciune, care-mi turbură pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăşte şi când eşti de faţă, şi când nu eşti. Veronicuţa mea, dacă acest sentiment care tâmpeşte mintea şi stinge-n om orice curaj de viaţă, n-ar învenina pururea zilele şi nopţile mele, dacă n-ar fi ingredienţa fatală a oricărei gândiri la tine, aş fi poate în scrisorile mele mai expresiv şi mai vorbăreţ. Tu trebuie să ştii, Veronică, că pe cât te iubesc, tot aşa - uneori - te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are preţul ce i-l dau eu şi nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv şi fără împărtăşire. Te urăsc uneori pentru că te ştiu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupuind că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aş fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui şi liniştit nu aş fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea. Şi această amărăciune e uneori atât de mare, încât pare c-aş fi vrut să nu te fi văzut niciodată. E drept că viaţa mea ar fi fost săracă, ar fi fost lipsită de tot ce-i dă cuprins şi înţeles, e drept că nu te-aş fi strâns în braţe, dulce şi albă amică, dar nici n-aş fi suferit atât, nici n-aş fi trăit pururea ca un om care duce un tezaur printr-un codru de tâlhari. Oare acel om, pururea în pericol de a-şi arunca viaţa pentru acel tezaur şi pururea în pericol de a-l pierde, nu-şi zice în sine uneori că, cu toate că iubeşte tezaurul, ar fi fost - nu mai fericit, dar mai puţin nefericit să nu-l fi avut? Aşa zice poate, dar cu toate acestea nu-l lasă în pădure, cu toate acestea-l iubeşte mai mult decât viaţa. Aşa te iubesc şi eu - mai mult decât viaţa, mai mult decât orice în lume şi pururea cu frica-n sân, aş vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de-a te pierde. Ţi-am spus, Nicuţă, că pentru mine viaţa s-a încheiat. Ce-mi mai spui tu, că sper să aflu alt amor cu uşurinţă şi că nu apreciez îndestul dragostea ta? Nu mai sunt în stare şi nu voi mai fi de-a iubi nimic în lume, afară de tine.

Dac-ai cunoaşte această mizerie sufletească care mă roade, dacă ai şti cu câtă amărăciune, cu câtă neagră şi urâtă gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea că nu-ţi scriu uneori o vorbă de amor. În acel moment te-aş săruta, te-aş desmierda, dar te-aş ucide totodată.

Momoţelule, îţi sărut mânile tale mici şi genunchii tăi cu gropiţe şi gura ta cea dulce şi părul şi ochii şi coatele şi toată, toată te sărut şi te rog, te rog mult să nu mă uiţi deloc, deşi poate tocmai când vei şti că te iubesc ***, nu vei mai pune nici un preţ pe iubirea

lui Emin ''

* Iulie 1882

'' Draga mea Nică,

Călduri, muncă şi necazuri mă opresc de a-ţi răspunde cu acea promptă regularitate de care, de dragul tău, m-aş ţine bucuros. Precum era de prevăzut, după ce am făcut atât de puţine băi şi după ce aerul de bucureşti nu-mi prieşte de loc şi căldurile asemenea, bubele mele ameninţă a se redeschide şi a mă rearunca în acea mizerie morală, care era de vină la tăcerea mea.

Dragul meu Moţ, nimeni, absolut nimeni nu-i în Bucureşti, nici prieteni, nici duşmani. Toţi caută răcoare şi linişte din acest infern, în care cei nevinovaţi se pedepsesc. După ce şi corectorul de la "Timpul" mi s-a îmbolnăvit, am rămas curat redus la mine însumi cu onorabila redacţie... şi pe ce călduri, Doamne sfinte!

Nu fi supărăţică, dacă nu-ţi scriu imediat şi crede-mă că abia găsesc un moment mai limpede în care să pot gândi şi la dragul meu Moţ, la imputările ce ea mi le face şi la fatalitatea că mi-i atât de dragă ş atât de scumpă şi totuşi nu pot fi lângă ea.

Eh! La pauvreté est une mauvaise chose! Şi chip să scap de ea pentru totdeuna nu se vede încă. Dar în sfârşit, bun e Dumnezeu şi meşter e dracul. După ploaie trebuie să vie şi senin, care va fi şi mai senin prin tine, Nică.

Ai avut de descifrat în scrisoarea mea trecută. Am plecat la Chiustenge şi cerneala din călimară s-a făcut în vreme de vară ca păcura - Copirtinb - încât se lipea filă de filă.

Te sărut de mii de ori, Moţ, şi iar te sărut şi iar, şi iar şi te rog să-mi păstrezi locul din inimă care l-ai dăruit lui Emin''

* August 1882

'' Măi fată nebună şi drăgălaşă,

Şi zi e pozitiv că eu te-nşel, că te uit, că-mi eşti dragă numai pe cât te văd cu ochii? Mânca-ţi-aş ochii tăi cei dulci, nebuno, dar te iubesc cu sufletul, dar nu ştiu nici ce să-ncep, nici ce să fac de dragul tău. Dar zi şi tu - ce e de făcut? În vremea asta în care nu-i nimenea aici, în care vegetez ca un adevărat animal, bolnav şi descurajat - cum să vin la tine, pe cine să las în loc?

tu mă sfătuieşti să petrec, să mă folosesc de tinereţe şi alte asemenea mofturi nihiliste pe cari le citeşti în romanuri. Viaţa mea eşti tu, prin urmare nici un gând nu-mi vine măcar să petrec când sunt fără tine. Nimeni nu mă vede nicăiri, duc o viaţă monotonă de pe-o zi pe alta. Singur, fără prieteni şi fără cunoscuţi, şi tu zici să petrec, ca şi când un asemenea lucru se poate comanda în starea sufletească în care sunt.

Tu zici că presimţi nenorociri. Nu mai presimţi, dragul meu suflet, nimic; ceea ce e pozitiv este că suferi de superexcitaţie nervoasă, care va înceta când vom fi împreună şi vom fi împreună. Ce dracu! Odată trebuie să se schimbe în bine mizeria actuală, odată trebuie să ne regăsim pentru toată viaţa ca să nu ne mai despărţim nici odinioară. Iubirea mea pentru tine nu mai e un vis sau o speranţă depărtată; e ceva aievea, e o simţire hotărâtă şi de toate zilele cum e aerul pe care-l respir. Tu ştii fără bine că sunt statornic, chiar încăpăţânat, şi poate dacă n-aş fi aşa, ar fi pe de-o parte mai bine, dar pe de alta nu te-aş iubi cu atâta nestrămutare, precum te iubesc.

E prea adevărat ceea ce-mi scrii, că oamenii sunt mai îngăduitori cu viciile celor bogaţi decât cu patimele adevărate ale omului sărac. Dar aşa e lumea, aşa a fost totdeuna. Cu toate acestea, dacă lumea e nedreaptă, natura nu e tot astfel. O singură clipă din viaţa a doi nenorociţi ca noi, o clipă de uitare de sine şi de beţie plăteşte mai multe decât viaţa întreagă a acestor oameni.

Ţi-am spus, Nicuţă, că urâtă să fii, oricum ai fi, tot dragă ai să-mi rămâi şi nici nu se poate altfel - căci tu eşti cel dintâi amor al meu şi vei fi unicul şi cel din urmă. Dacă aceasta poate fi o mângâiere pentru singurătatea ta, o mângăere e drept că deşartă şi goală, dacă te poate mângâia jurământul meu sfânt că nu iubesc şi nu voi iubi niciodată pe nimeni afară de tine, dacă te poate mângâia mărturisirea că neagră mi-e ziua în care nu te văd, şi pustie viaţa fără de tine, atunci crede-le, căci adevărate sunt şi mângâie-te măcar cât de puţin.

Îţi sărut picioarele tale, copilul meu cel dulce, şi te rog, te rog mult să te linişteşti, să crezi în statornicia şi în iubirea mea şi să speri, dacă poţi spera. Dacă am avea religie, noi doi, am crede că Dumnezeu nu va lăsa nerăsplătit atât amor, dar n-o avem, de aceea numai în noi înşine putem crede şi pe noi înşine ne putem întemeia. Eu zic: crede în mine şi nu vei fi amăgită, afară doar dac-oi muri. Te sărut şi te rog, linişteşte-te, căci starea ta mă doare mai mult decât mizeriile mele proprii. Al tău

Emin''

* ''Amica mea,

Ceea ce am auzit, am auzit ca sigur şi pozitiv. M-a durut foarte, dar deprins a te crede, căci cunosc calitatea ta de căpetenie, sinceritatea, te rog să mă ierţi dac-am dat crezământ, sigur fiind că tu eşti îndestul de deschisă ca să-mi spui că momentul a sosit în care arunci frumosul vis în apă. Îmi faci imputări de sute de ori meritate că nu vin la Iaşi, că n-am găsit timpul şi ocazia să vin. Ei, dac-ai şti cum salahoria asta în care petrec împreunată cu boală şi mizerie mă apasă şi mă fac incapabil de-a voi ceva, ai înţelege şi m-ai ierta. De câte ori ne vedem, tu ai ocazia de-a înţelege că te iubesc, tu simţi că sufletul meu întreg e al tău. Ei bine, oricând e tot astfel. Dar îţi spun drept, oricât de mult doresc să te văd, când ştiu că ar fi numai pentru câteva zile, mă sperii eu însumi la ideea de-a veni. La ce? Pentru înăsprirea părerilor de rău, pentru ca din nou să trebuiesc să te părăsesc, pentru ca remuşcarea de-a nu te avea să se nască mai amară şi mai crudă din o scurtă, dulce, nesfârşit de dulce realitate?

Dar să las astea. Eu ştiu cu toată siguranţa că te voi iubi întotdeuna, chiar atunci când nu m-ai mai iubi tu, cu toată risipirea vieţii mele în nimicuri politice, cu toată desordinea mea intelectuală, cu toată demoralizarea de care sunt cuprins, în urma lipsei mele de energie şi lipsei de voinţă.

Să-ţi povestesc ceva neauzit - ca semn de demoralizaţie adâncă, care a pătruns în societatea noastră greco-bulgară. Curtea regală e un adevărat... hotel. Toată lumea se-ntreabă ce s-a-ntâmplat la Sinaia. Garda de acolo a prins pe secretarul legaţiunii belgice ieşind noaptea pe fereastră de la domnişoarele de... onoare. În sfârşit... Regele şi Regina... n-au aflat nimic. Radu Mihai depeşează însă Regelui o telegramă cifrată prin car-l anunţă de tot ce se petrece la Curte. Adjutanţii M. Sale împreună cu domnişoarele trăiau toţi în concubinaj. Regele are însă obicei de-a pune tocmai pe aceste domnişoare să-i descifreze depeşele. Din nefericire pentru ele - toate plecaseră în pădure cu galanţii lor - nimeni nu era decât Regina acasă. Regina se pune de descifrează însăşi depeşa şi-şi pune mâinile-n cap. În sfârşit rege şi regină pleacă în pădure, la pavilionul de vânătoare, şi găsesc...? Întreaga companie de domnişoare de onoare lucrată ca după comandă de întreaga companie de adjutanţi. Scandal! Se zice că toţi adjutanţii şi toate domnişoarele vor fi date afară... dar...

Iată un scandal fără pereche în analele curţilor europene.

Îţi sărut ochii, draga mea dulce, şi te rog să ierţi bănuielile nefericitului

Emin''

* Septembrie 1882

''Doamna mea,

Ţi-aş zice "amica mea", dacă din scrisorile Dtale n-ar respira pururea un ton de amărăciune, dacă uitând ceea ce am fost - odinioară - şi-mi pare un secol de atunci - ai primi amiciţia ce ţi-o ofer şi respectul pe care am învăţat a-l avea pentru Dta.

Să fim dar odată sinceri între olaltă, să lăsăm acuzările şi suspiciunile de-o parte şi să mă laţi să-ţi descriu cum mi se prezintă mie acest trecut de-un an şi mai bine care mi-a părut atât de lung. De ce mi-ai cerut scrisorile înapoi îmi explic poate. Puţinele zile în care nu ţi-am răspuns ţi-au părut prea lungi şi aveai cuvânt să aştepţi de la mine mai multă grabă. Ceea ce m-a mirat însă este repejunea cu care-ai răspândit în lume vestea rupturii noastre, ceea ce eu nu spusesem absolut nimănui. mai târziu a venit blaga cu totul nemeritată despre Maiorescu, despre o Doamnă oarecare, ce nu ţi-a dorit niciodată rău şi de care erai geloasă fără umbră de cuvânt, dar pe lângă acestea - de ce s-o tăgăduiesc? - a venit, poate prilejuită de aceste mici lucruri, un desenchantement, un urât şi un pustiu în sufletul meu, încât acesta nu s-a putut umplea cu nimica, a rămas permanent.

Dta totdeuna ai gândit că eu petrec în Bucureşti. Te-ai înşelat totdeuna şi fie cine din cunoscuţii mei îţi poate da mărturie c-am trăit ca un pustnic, ca un săhastru. Mizerii trupeşti şi sufleteşti m-au împresurat întotdeuna şi amintirile, căzând una câte una ca frunzele veştede, momente de aur şi momente de durere au lăsat pe urmă-le un desgust de viaţă şi de tot, pe care nu ţi-l pot descrie. Îţi vei fi aducând aminte poate că-ntr-o scrisoare ţi-am cerut iertare c-am îndrăznit a te iubi. Ştiam eu de ce-o cer. Ştiam prea bine că fondul sufletului meu e desgustul, apatia, mizeria. Eu nu sunt făcut pentru nici o femee, nici o femee nu e făcută pentru mine, şi oricare ar crede-o aceasta, ar fi nenorocită. Nu iubesc nimic pentru că nu cred în nimic şi prea greoi pentru a lua vreun lucru precum se prezintă, eu nu am privirea ce înfrumuseţează lumea, ci aceea care vede numai răul, numai defectele, numai partea umbrei. Sătul de viaţă fără a fi trăit vreodată, neavând un interes adevărat pentru nimic în lume, nici pentru mine însumi, şira spinării morale e ruptă la mine, sunt moraliceşte deşălat. Şi Dta mă iubeşti încă, şi Dta nu vezi că sunt imposibil, că-ţi arunci simţirea unui om care nu e-n stare nici de-a-ţi fi recunoscător măcar?

Dă-mă uitării precum te-am mai rugat, căci numai uitarea face viaţa suportabilă.

Nu risipi partea cea mai bună a vieţii şi a inimei d-tale pentru un om care nu e vrednic să-ţi ridice praful urmelor şi crede-mă odată în viaţă când îţi spun marele adevăr, că cel ce nu e-n stare a se iubi pe sine, nu e-n stare a iubi pe nimenea. Va fi poate ca orice organism o jertfă a instinctelor sale fiziologice împreunate c-o idee fixă. dar când un asemenea om ca mine va cerceta cenuşa din inima lui, va vedea că nu există încă nici o scântee, că totul e uscat şi mort, că n-are la ce trăi, că târâie în zădar o existenţă care nu-i place nici lui, nici altora. Nu cred nimic, nu sper nimic şi mi-e moraliceşte frig ca unui bătrân de 80 de ani. Dta trăieşti şi eu sunt ucis - ce raport poate fi între noi?

De aceea lasă amărăciunea de-o parte, bucură-te de-o viaţă care va fi frumoasă încă, pentru că ai devenit o femee demnă, pentru că astăzi eşti ceea ce ar fi trebuit să fii totdeuna după dispoziţiile Dtale generoase şi după spiritul de adevăr pe care-l ai. Părerea de rău de a-ţi fi cauzat Dtale dureri e singura părere de rău pe care-o am... Te rog iartă-mi-le cu atât mai mult cu cât mai mult cu cât eu n-am nimic de iertat, cu atât mai mult cu cât de la Dta n-am văzut decât bine.

Al Dtale

supus

Eminescu''


'Luceafărul' de Mihai Eminescu - comentariu pe strofe.


Luceafărul

Reprezintă un moment de maximă elevaţie a lirismului eminescian; este capodopera eminesciană, o admirabilă sinteză a temelor şi motivelor, atitudinilor poetice eminesciene.

Criticii literari văd în "Luceafarul" o cheie de boltă a universului poetic eminescian. Întâlnim toate marile teme, motive ale creaţiei marelui poet: geniul, dragostea, natura, demonul, titanul, filozofia, cadrul nocturn, elementul neptunic.

Luceafărul rămâne un model de depăşire al gândirii mitice prin gândire filozofică.

Pornind de la un basm popular, Mihai Eminescu investeşte materialul folcloric cu idei filozofice (Schopenhauer, Kant, Hoegel) şi realizează un poem alegoric pe tema soartei nefericite a geniului.

A fost publicat în 1883 în "Almanahul Societatii Academice Social-Literare, Romania Juna."

Geneza poemului

Mihai Eminescu a pornit de la un basm popular, 'Fata în grădina de aur', basm cules de germanul Kenish în timpul unei călatorii în Muntenia, în 1861.

În basm era vorba despre o tânara fata de-mpărat, închisă de tatăl ei într-un castel. Un zmeu se îndragosteşte de ea, dar fata îl respinge speriată de nemurirea lui. În cele din urma fata de-mpărat îi cere zmeului să devină muritor. Zmeul se duce la demiurg şi-i cere să devină muritor, dar este refuzat. În acest timp fata de-mpărat se îndragosteşte de un fecior de-mpărat cu care fuge-n lume. Zmeul se răzbună prăvălind o stâncă pe fata de-mpărat. Tânărul moare şi el de durere.

Mihai Eminescu nu s-a mulţumit să versifice basmul ci a supus materialul folcloric unui proces de abstractizare şi de spiritualizare. A regândit şi a modificat personajele şi semnificatiile creaţiei populare.

Zmeul din forţa răului a devenit prin imobilizări repetate Hyperion, simbol al geniului; faţă de împărat a trecut şi ea printr-un proces de spiritualizare pentru a corespunde aspiraţiilor lui Hyperion. Fiul de împărat a devenit Cătălin, simbolul omului obişnuit; demiurgul a devenit o proiecţie abstractă, Creatorul. Principala modificare se referă însă la suprimarea razbunării. Hyperion nu se mai răzbună, ca zmeul din basm, pentru ca răzbunarea nu se potriveşte cu esenţa sa superioară .

Între 1870-1872 Mihai Eminescu elaborează prima variantă a poemului – care se termină cu blestemul zeului: 'Un chin s-aveţi: de-a nu muri de-odată!'

După 1880 elaborează încă cinci variante ale poemului.

Alături de izvoarele folclorice şi motivul Zburatorului, 'Fata din grădina de aur 'şi ' Miran şi frumoasa fără carp', Mihai Eminescu a mai folosit izvoare filozofice: concepţia despre geniu a lui Schopenhauer, elemente din filozofia lui Kant şi Hoegel, izvoare mitologice: mitologia greacă, indiană si crestină, izvoare biografice: propria sa experienta de viata.

Depăşind schemele basmului popular Mihai Eminescu realizează într-o formă rafinată de o simplitate clasică o dezbatere cu profunde implicaţii filozofice asupra condiţiei omului de geniu.

Referindu-se la sensul poemului său, Mihai Eminescu preciza într-o notă pe manuscris: 'În descrierea unui voiaj în ţările romane, germanul Kunish povesteşte leganda Luceafărului. Aceasta este povestea, iar înţelesul alegoric dat este că, dacă geniul nu cunoaşte nici moarte, şi numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte aici pe pamant nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.'

Poemul începe cu formula tradiţională a basmului popular, din plasarea într-un timp mitic, nedeterminat:

'' A fost odată

ca-n poveş

ti,

A fost ca niciodată

,

Din rude mari î

mpă

ră

teş

ti,

O prea frumoasă

fată

.''

Fata de împărat este definită prin atributele unicităţii:

'' ş

i era una la pă

rinţ

i,

şi mâ

ndră

-n toate cele,

Cum e fecioara î

ntre sfinţi

,

şi luna î

ntre stele. ''

Urmează prezentarea idilei dintre fata de împărat şi luceafăr. Luceafărul îi apare fetei în vis:' Căci o urma adânc în vis, Iar ea vorbind cu el în somn', având semnificaţia unui vis erotic.

La chemarea fetei Luceafărul se întrupează de doua ori:

'' Cobori î

n jos luceafă

r blâ

nd,

Alunecâ

nd pe-o rază

,

Pă

trunde-n casă

ş

i î

n gâ

nd,

şi viaţ

a-mi luminează

. ''

Prima întrupare este angelică, raspândind în jur o senzaţie de frig, de răceală, de glacialitate:

'' Parea un tanar Voievod,

Cu par de aur moale,

Un vanat giulgi se-ncheie nod

Pe umerele goale

[…] Iar umbra fetei stravezii

E alba ca de ceara –

Un mort frumos cu ochii vii

Ce scanteie-n afara.''

Aceasta intrupare a luat nastere din combinarea elementului cosmic (cerul) cu elementul neptunic (marea).

Chemarea erotica a luceafarului nu este numai expresia dorintei, a instinctului erotic, din perspectiva dialecticii lui Hoegel, chemarea luceafarului exprima o sete de autocunoastere, dorinta lui Hyperion de a ajunge la sine insusi prin reflectarea intr-o alta fiinta.

Raspunsul fetei exprima nepotrivirea fundamentala dintre cei doi: ea nu-l urmeaza nu pentru ca nu vrea, ci pentru ca nu poate:

'' Strain la vorba si la port,

Lucesti fara de viata,

Caci eu sunt vie, tu esti mort,

Si ochiul tau ma-ngheata. ''

La chemarea repetata a fetei de imparat, luceafarul se intrupeaza a doua oara. Aceasta intrupare este demonica, raspandand in jur lumina si caldura (simbolizand umanizarea). De data aceasta Hyperion s-a intrupat din Soare si Noapte:

'' Pe negre vitele-i de par

Corona-i arde pare,

Venea plutind in adevar

Scaldat in foc de soare. ''

Trecerea de la prima intrupare angelica la a doua intrupare demonica sugereaza intensificarea iubirii, o umanizare prin iubire a lui Hyperion. Dorind sa comunice prin iubire, oamenii obisnuiti, Hyperion se indreapta spre Creator pentru a-i cere dezlegarea de nemurire.

Intr-un alt plan este prezentat Catalin, simbol al omului obisnuit, comun. El este definit prin note etice negative: 'Viclean copil de casa, Baiat din flori si de pripas,/ Dar indraznet cu ochii, Cu obrajei ca doi bujori/ De rumeni, bata-i vina'. Prin aceste trasaturi (viclean, servil, origine joasa) Catalin este antiteza lui Hyperion, pentru el iubirea este numai o implinire a instinctului erotic, dovada initierea erotica a fetei de imparat. Fata de imparat –Catalina– este constienta de inferioritatea lui Catalin:

'' Si-i zise-ncet: – Inca de mic

Te cunosteam pe tine,

Si guraliv si de nimic,

Te-ai potrivi cu mine…''

Partea urmatoare cuprinde zborul luceafarului spre Creator –este un zbor simbolic, mental, avand semnificatia ajungerii geniului la constiinta sa de nemuritor. Zborul inseamna deci constientizarea de catre Hyperion a conditiei sale superioarem geniale. Zborul are loc din finit in infinit:

'' Un cer de stele dedesubt,

Deasupra-i cer de stele –

Parea un fulger ne-ntrerupt

Ratacitor prin ele. ''

Poetul valorifica in aceste versuri motivul popular al Zburatorului.

Acesta este un zbor spre un vid cosmogonic, primar (golul dinaintea aparitiei vietii):

'' El zboara, gand purtat de dor,

Pan’ piere totul, totul. ''

Ca si in alte creatii, Mihai Eminescu concepe acest vid cosmogonic ca fiind animat de vointa de a trai a lui Schopenhauer:

'' Nu e nimic si totusi e

O sete care-l soarbe,

E un adanc asemenea

Uitarii celei oarbe. ''

Ajuns la Creator, Hyperion ii cere sa devine muritor:

'' Reia-mi al nemuririi nimb

Si focul din privire,

Si pentru toate da-mi in schimb

O ora de iubire. ''

Setea de repaos a lui Hyperion inseamna ca el isi simte conditia intr-o vesnica miscare. Se observa si aici influenta dialecticii lui Hoegel:

'' Din haos doamne-am aparut

Si m-as intoarce in haos…

Si din repaos m-am nascut,

Mi-e sete de repaos. ''

Raspunsul Creatorului pune-n opozitie doua lumi total diferite: aceea a oamenilor, supusa trecerii, zadarniciei si mortii si aceea a elementelor cosmice, vesnice, eterne:

'' Ei numai doar dureaza-n vant

Deserte idealuri

Caci toti se nasc spre a muri

Si mor spre a se naste

Noi nu avem nici timp, nici loc,

Si nu cunoastem moarte. ''

Creatorul ii demonstreaza lui Hyperion ca el trebuie sa ramane ceea ce este, pentru ca face parte dintr-un sistem al elementelor vesnice. Modificare unui singur element ar duce la prabusirea intregului sistem. Transformandu-l pe Hyperion in muritor, Creatorul s-ar nega pe el insusi:

'' Iti dau catarg langa catarg,

Ostiri spre a strabate

Pamantu-n lung si marea-n larg,

Dar moartea nu se poate. ''

Ultimul argument al Creatorului este ceea ce se petrece pe pamant: Catalina raspunde iubirii lui Catalin, gasindu-si implinirea in conditia terestra.

Poetul creeaza un cadru nopturn, care cuprinde elemente specifice ale peisajului eminescian. Intalnim si aici corespondenta perfecta dintre sentimentul iubirii si sentimentul naturii:

'' Caci este sara-n asfintit

Si noaptea o sa-nceapa;

Rasare luna liniş

tit

Si tremurand din apa. ''

In fata adevarului dureros luceafarul nu se razbuna, ci isi gaseste consolarea (nu fericirea) in propria sa esenta nemuritoare.

Hyperion a aspirat la o comunicare prin iubire cu oamenii obişnuiti, dar acest lucru, nefiind posibil, el ajunge la o intelegere superioara a conditiei sale de geniu nemuritor, contempland lumea in dialectica relativului cu absolutul:

'' Ce-ţ

i pasă

ţ

ie, chip de lut,

Dac-oi fi eu sau altul ?

Traind in cercul vostru stramt

Norocul va petrece,

Ci eu î

n lumea mea mă

simt

Nemuritor ş

i rece. ''

Versurile exprimă amaraciunea, dezamagirea omului superior, neanteles de oamenii obisnuiti. Conjunctia adversativa ''ci'' exprima opozitia fundamentala dintre geniu si oamenii obisnuiti.'' Nemuritor si rece '' sugereaza insingurarea orgolioasa (mandra) a geniului. Se observa-n poem o trecere a lui Hyperion prin mai multe ipostaze:

-ipostaza demonului indragostit, capabil de orice sacrificiu pentru o ora de iubire

-ipostaza titanului razvratit impotriva conditiei sale

-ipostaza geniului capabil de o intelegere profunda a conditiei sale

Intregul poem este construit pe opozitia fundamentala terestru-cosmic, vizibila la toate nuvelele. Astfel poemul este alcatuit din patru parti simetrice construite fie pe interferenta, fie pe separarea celor doua planuri. Primul plan cuprinde idila dintre fata de imparat si Hyperion, fiind construita pe interferenta celor doua planuri. Partea a doua care cuprinde prezentarea lui Catalin este construita numai pe dimensiunea terestra. Partea a treia care cuprinde zborul luceafarului si dialogul cu Creatorul este construita numai pe dimensiunea cosmica. Ultima parte este construita pe interferenta celor doua planuri. Interferenta terestru-cosmic defineste chiar personajele: Catalina este o fiinta umana cu aspiratii cosmice, iar Hyperion este un astru cu aspiratii umane.

Opozitia terestru-cosmic este marcata si stilistic; luceafarul vorbeste de '' sfera mea, reia-mi al nemuririi nimb , greul negrei vesnicii '' definindu-se astfel conditia superioara, geniala.

In contrast, Catalin, folosind o exprimare familiara '' ti-as arata din bob in bob amorul sau stai cu binisorul '' isi defineste conditia joasa, obisnuita, comuna.

Luceafarul se dovedeste a fi o constructie complexa, bazata pe imbinarea elementelor clasice si romantice, cu predominarea elementelor romantice. Clasica este perfectiunea formei, constructia simetrica, rafinamentul si simplitatea exprimarii artistice. De clasicism tine si dilema lui Hyperion, care trebuie sa aleaga intre iubirea pentru o fiinta pamanteana si datoria de a ramane ceea ce este. Elemente romantice: tema geniului neinteles, a demonului indragostit, a titanului razvratit impotriva conditiei sale, legatura stransa intre iubire si natura, cadrul nopturn, setea de absolut, elementul cosmic, inspiratia folclorica, intensitatea sentimentelor.

In structura poemului exista elemente care apartin celor trei genuri litarare: liric, epic si dramatic.

Lirismul provine din muzicalitatea formei, din trairile personajelor, dar si din prezenta unor specii apartinand genului liric: pastelul terestru si cosmic, meditatia si elegia.

In ceea ce priveste genul dramatic, trebuie sa distingem intre aspectul tehnic al termenului si cel continutistic; ca tehnica dramatica, poemul este alcatuit din mai multe scene in care modalitatea esentiala de exprimare este dialogul – din punctul de vedere al continutului, vorbim de framantarile dramatice ale personajelor intre ceea ce sunt ele-n realitate si ceea ce vor sa fie.

De genul epic apartine schema epica, caracterul narativ al poemului.

Asemenea intregii creatii eminesciene, si acest poem are un substrat filozofic: problema geniului este tratata conform filozofiei lui Schopenhauer, dar poetul intervine creator in conceptia filozofului german, inzestrandu-si personajul cu o extraordinara capacitate afectiva; zborul luceafarului si descrierea universului cosmic cuprind numeroase idei filozofice; Mihai Eminescu imbina o conceptie statica despre lume specifica filozofiei indiene cu conceptia dialectica a lui Hoegel; setea de iubire a geniului este tratata si ea prin conceptia filozofica a lui Hoegel ca o dorinta a geniului de a ajunge la sine insusi prin reflectarea in alta fiinta.

Alaturi de creatia populara romaneasca poetul a folosit si sugestii din mitologia antica: Hyperion –ca origine si atitudine– este preluat din mitlogia antica; Creatorul, cele doua intrupari din elemente eterne trimit tot la mitologia antica.

Particularitati de stil

Limpezimea clasică – a fost obţinută printr-un proces de '' scuturare a podoabelor stilistice ''(Tudor Vianu). Poetul renunţă la ornamentele bogate obţinând o expresie poetică de o mare simplitate şi rafinament. A eliminat din descrierea iniţială a fetei epitetul ornant '' luminoasă'' precum şi metaforele botanice '' un ghiocel de fată, zoologice : ''o pasăre de fată '' , acceptând la urmă forma cea mai simplă a superlaivului popular '' o prea frumoasă fată' . A folosit adjective mai putine pentru a nu incarca textul cu elemente descriptive: in 392 de versuri apar numai 89 de adjective.

Exprimare gnomică, aforistică este o expresie care conţine maxime, sentinţne, formulate în chip memorabil.

Purtarea limbajului – Mihai Eminescu valorifică mai ales fondul românesc de cuvinte, integrând în text expresii şi construcţii populare; foloseşte foarte puţine neologisme: demon, himeric, ideal, palat.