Iubirea în literatură..

IUBIREA


Iubirea este elixirul vital, izvorul sănătăţii, al puterii şi al energiei pentru fiecare om.

Iubirea este un sentiment de dragoste pentru o persoană de sex opus sau un sentiment de afecţiune şi admiraţie pentru ceva sau cineva.
Iubirea e ca un val, te face să nu mai fii stăpân pe tine, nu mai eşti tu. William Shakespeare în ''Romeo si Julieta ''prezintă o poveste de iubire in care Romeo o numeşte pe Julieta ' 'stăpână şi sfântă''. Pentru Romeo, Julieta e icoana şi el este pelerinul care i se închină.
Dragostea are ca hotar foarte limitat, îşi trage puterile din viaţă, din dărnicie, iar oamenii daruiesc greu. Este legătura dintre două suflete asemenea, este sfântă, glasul, privirile celuilalt pun in miscare anumite strune din inimă, care nu vibrează decat sub puterea amintirilor, pe care le însufleţeşte.
Iubirea presupune o reciprocitate de sentimente, o certitudine a plăcerilor pe care nimeni si nimic nu o poate afecta. Ea nu traieşte decât atâta vreme cât se crede veşnică, iar cei ce sunt îndrăgostiţi cu adevărat cred că dragostea lor e vie şi dincolo de mormânt. Nu are căutare veşnica decât ceea ce este veşnic frumos şi adevărat, adică dragostea. Ea este un templu al tuturor, un lăcaş care aşteaptă un abur de dorinţă, este un drum pavat spre eternitate un drum care presupune compromisuri care uneori depăşesc puterea de înţelegere.
Dar o singură minciună distruge acea încredere neţărmuită, care pentru unele suflete este însuşi temeiul dragostei.
Îndrăgostitul simte cum înfloreşte în el ceva ce nu a existat, simte că traieşte pentru persoana iubită.
Omul este şi poate fi privit ca o entitate, un tot unitar. Dar este şi trebuie să fie privit si ca un punct de intersecţie a multiple şi diverse serii de relaţii şi interacţiuni. Sistemul este atât de închis, cât şi deschis, pentru a se corela cu lumea şi a dăinui.
Iubirea este o temă existentă în toate literaturile din toate timpurile. Ei i se acordă o importanţă deosebită, ca experienţa umană fundamentală, care diferă în funcţie de vârstă, sex, stare socială, credinţa, epocă istorică sau apartenenţa culturală. Astfel, tema este larg difuzată şi circulă în întregul sistem al literaturii, apare atât în opera marilor scriitori cât şi în cea a celor minori, în viziunea specifică diferitelor genuri: epic, liric sau dramatic.
Iubirea este abordată în literatură din diverse unghiuri, de-a lungul vremii existând diferite idei sau curente de idei referitoare la iubire. Principalele trei ipostaze ale iubirii, atât în literatura română cât şi în cea universală sunt:
1. Iubirea ca iniţiere
2. Iubirea ca pasiune
3. Iubirea tragică

În mentalitatea arhaică iubirea este considerată o mare forţă şi primul impact cu aceasta s-ar datora unei fiinţe supranaturale şi reprezintă un proces de iniţiere configurat printr-un singur mit: mitul erotic al zburătorului. Mit fundamental al poporului român, mitul erotic e, după cum afirmă G. Calinescu ,"personificarea invaziei instinctului puberal." În concepţia criticilor, folcloriştilor, etnologilor, zburătorul este un spirit rău, privit ca un zmeu sau demon, o nălucă, el intră noaptea pe coş sau horn, având înfăţişarea de balaur, şarpe, pară de flacără. Zburătorul apare în visul fetelor ca un tânăr frumos, chinuindu-le somnul. Printre cei care s-au ocupat cu studierea acestui mit se numără: Dimitrie Cantemir, George Călinescu, Simion Florea Marian, Tudor Pamfile. Cât despre prelucrarea mitului în literatură, Călinescu afirmă: "Poezia romană, prin Eminescu îndeosebi, a arătat înclinări de a socoti iubirea ca o forţă implacabilă, fără vreo participare a conştiinţei." Ca mărturie stă poemul Călin(file din poveste), inspirat din basmul popular Călin Nebunul. Dar M. Eminescu nu a fost singurul care a preluat mitul zburătorului. Printre cei inspiraţi de acest mit fundamental al poporului se numără şi I.H. Rădulescu, cu poezia Zburătoru, considerată cea mai izbutită creaţie poetică a acestuia.
Iubirea ca pasiune este una din cele mai impozante ipostaze ale iubirii în literatură. Ea se caracterizează prin atracţie reciprocă puternică, existenţa unor obstacole în întâlnirea sentimentului de iubire, prin încălcarea unor reguli ale comunităţii în care trăiesc cei doi. În cazul ei îndrăgostiţii trăiesc o stare de exaltare permanentă, care duce la un dezechilibru sufletesc. Deseori ei sunt desparţiţi de împrejurări şi aceasta depărtare se impune pentru a verifica sentimentele şi în acelaşi timp pentru a-i păstra intensitatea. Iubirea-pasiune este însoţită întotdeauna de suferinţă, de o anume doză de nebunie şi de o tentaţie a morţii.
În mitologia greacă pe lângă zeul iubirii, Eros, există şi zeul morţii, Tanastos iar psihologia modernă consideră că şi moartea sunt două instincte dominante ale psihicului uman. Destinul marilor îndrăgostiţi în operele literare stă sub semnul iubirii şi al morţii. Astfel, iubirea-tragedie devine o iubire-simbol fiind imortalizată după moartea protagoniştilor ca în operele literare Romeo şi Julieta de W. Shakespeare şi Tristan şi Isolda,veche legendă medievală.
Scriitori romani au privit si tratat tema iubirii din diferite unghiuri, creind astfel o opera vasta. Printre cei care s-au ocupat cu studierea, descrierea şi analizarea sentimentului de iubire se numără: Mihai Eminescu, George Călinescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Vasile Alecsandri, Gala Galaction, Garabet Ibrăileanu, Ion Slavici, Ion Heliade Rădulescu, Mihail Sadoveanu, Mircea Eliade, Nichita Stănescu, Mircea Cărtărescu, Camil Petrescu, Radu Petrescu şi mulţi mulţi alţii.
Mihai Eminescu este poetul nostru naţional şi, după cum afirmă G. Calinescu " opera literară a lui M. Eminescu creşte cu toate rădăciniile în cea mai plină tradiţie şi este o exponentă deplină, cu toate aspectele romantice, a spiritului autohton." În poezia sa de dragoste Eminescu a fost influenţat de trăirile sale sufleteşti, de experienţele sale. Astfel se remarcă mai multe etape în evoluţia poeziei de iubire eminesciană, existenţa unei curbe de la elan pasionat la înfrangere.
O vreme, aceea a iluziilor şi idealurilor tinereşti, Eminescu a dorit şi a crezut cu putere în împlinirea iubirii desăvârşite. Poetic, acest lucru s-a exprimat în tonalitaţi majore, în culori vii şi lumini fără pată, într-o mare abundenţa vegetală şi neîncetate sclipiri de ape. În opera publicată, răstimpul de exuberanţa ţine până în jurul anului 1876 şi însumă Sara pe deal, Floarea albastră, Făt-frumos din tei, Crăiasa din poveşti, Lacul, Dorinţa, etc.
Cuvintele de dragoste adresate femeilor, vorbe meşteşugite din arsenalul seducătorului, au drept ţel atingerea unui scop pedestru, teluric.
Eminescu face, şi în acest domeniu, o cotitură. Erotica sa este de o sinceritate totală, cu trăiri şi arderi intense pe rugul dragostei este durabilă şi constantă, ''este o dominanţă a existenţei, un mod de a privi şi de a explica viaţa. Erosul înseamnă iubire, pasiune, spre deosebire de termenul ''agape'', care defineşte o iubire împlinită.
Eminescu a cântat în acorduri sublime legăturile de iubire dintre oameni, farmecul comuniunilor sufleteşti bazate pe stimă şi înţelegere reciprocă, pe devotament şi idealuri curate. În poeziile sale, Eminescu a înălţat un adevărat imn sentimentelor de dragoste, lăsând mărturiile setei sale de viaţă, ale dorinţei sale de a trăi în fericire.
În opera lui Eminescu un fir îndoliat se întreţese cu bucuriile ei. Voluptatea se asociază cu durerea, încât dulcea jale sau farmecul dureros fac parte din expresiile eminesciene cele mai tipice. Ceea ce s-a numit pesimismul eminescian este mai cu seamă deşteptarea bruscă, în neîmpacata lumină conceptuală, a omului care a dus până la capăt experienţa iubirii.
Dar nu numai operele culte surprind anumite ipostaze ale iubirii ci şi cele anonime cum este capodopera ''Mioriţa'' care ilustrează caracteristica activă a dragostei materne.
Iubirea părinteasca este relevată de Marin Preda in ''Moromeţii'' în cazul lui Ilie Moromete care în familie e un tată autoritar de care ascultă toţi fără să se opună. Când se trezeşte brusc în faţa unei alte realităţi personajul traieşte o adevarată dramă a paternităţii.
Iubirea de patrie e surprinsă într-o operă cosbuciană, ''Patria română' când patria e încadrată într-un spaţiu şi timp egal cu veşnicia. Cele 3 mari unitaţi ale timpului susţin ideea lanţului de generaţii care asigură continuitatea poporului român. Măreţia trecutului e proiectată la dimensiuni de legendă, patria e definită prin momentele de glorie din istoria naţională.
Cu ecouri de meditaţie gravă şi ''Deşteaptă-te române'' (Andrei Mureşeanu) dezvăluie în armonii de cântec răscolitor în care vibrează toată mândria şi îndurerata istorie a românilor iubirea de patrie.
În romanul Otilia de G.Călinescu există un conflict, erotic, sub aspectul unei competiţii între tânărul Felix şi mai vârstnicul Pascalopol, amândoi îndrăgostiţi de Otilia. Povestea de iubire este înscrisă pe un fundal social, ilustrat de celelalte personaje ale romanului. Mircea Eliade, influenţat de experienţele proprii scrie romanul Maitreyi, roman al dragostei dintre autor şi tânăra, orientala eroină, ce dă şi numele cărţii. Vasile Alecsandri scrie Doinele sale, inspirate din folclorul românesc, având ca temă iubirea. Ionel Teodoreanu urmăreşte în romanul său La Medeleni evoluţia iubirii înfiripată încă din copilărie dintre Dănuţ şi Monica, iubire care are ca urmare căsătoria dintre cei doi. Acţiunea romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu se petrece în jurul incertitudinii credinţei reciproce în dragoste. Deasemenea, Tudor Arghezi scrie idile precum Creion, Morgenstimmung, Psalmul de taină, Nichita Stănescu adoptă tema dragostei în romanele Adolescenţi pe mare, Leoaică tânără, iubirea, aidoma lui Gala Galaction în romanul De la noi la Cladova.
Se remarcă astfel că marii scriitori ai literaturii au abordat tema iubirii din diferite unghiuri cu rezultate de o imensă importanţă pentru literatura autohtonă. Faptul că iubirea i-a atras dintotdeauna pe autorii unor opere de mare sau mică amploare este natural, căci iubirea este poate cea mai vastă sursă de inspiraţie prin faptul că este o experienţă unică pentru fiecare în parte şi poate fi privită sub nenumărate aspecte. Şi în folclor iubirea este o temă fundamentală şi poporul a creat o categorie estetică caracteristică ei: Doina. Doina, fie de jale, fie de dor, exprimă profunzimea sentimentului de dragoste, puritatea şi suferinţa pe care acesta o poate provoca.
Dragostea în sufletul unei femei e ca o scânteie ascunsă în cenuşa, nu totdeauna descoperită, un vis de dominaţie, dar şi de supunere, e o dorinţă de amabilă convorbire şi un adapost într-un pustiu.
În dragoste cei doi sărmani îndragostiţi stau o clipă tăcuşi şi-şi mistuie chinurile bune ori rele, gândurile lor răman aceleaşi şi se înţeleg atât de bine si-n bucuriile launtrice ca si-n durerile cele mai ascunse.
Iubirea este o temă inepuizabilă şi oricât s-ar scrie despre iubire, mai rămân încă multe de scris. De aceea noii scriitori, viitoarele nume sonore continuă să scrie despre dragoste, sub alte forme, sub alte titluri, descriind noi trăiri. Iubirea este şi va rămâne tema fundamentală a literaturii tuturor prezentului, trecutului şi viitorului.